Nikon D5500, testat în lumină slabă la un workshop cu Sorin Onișor

Am avut fericita ocazie, în urmă cu câteva zile, de a participa la un workshop susținut de Sorin Onișor, unul din cei mai renumiți fotografi ai satului românesc și ocupațiilor tradiționale. Sau poate ar fi mai corect să vorbesc de un "curs cu public", întâlnirea cu maestrul fiind dedicată în principal studenților de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca cât și, mulțumită Nikon, fotografilor pasionați, de toate vârstele.

Maestrul și-a proiectat unele din cele mai reprezentative creații, oferindu-ne unele sfaturi utile pentru a surprinde aspectele cele mai "fotogenice" ale vieții de la țară, iar reprezentanții Nikon ne-au oferit spre testare cel mai recent DSLR cu ecran orientabil al companiei, D5500.

Succesorul modelului D5300, Nikon D5500 este totodată primul DSLR cu ecran tactil oferit de firma galbenă. La început acest lucru mi s-a părut bizar, lucru amplificat și de prezentarea făcută aparatului, ca fiind "gândit pentru tinerii obișnuiți cu smartphone-urile": o interfață simplificată la minimum, concepută pentru cei mai degrabă lipsiți de cunoștințe de fotografie, decât pentru entuziaștii care doresc să obțină cât mai multe de la aparatul lor.

Din fericire, am avut plăcerea să constat că Nikon D5500 NU E un Olympus PEN (care ar fi mult mai reușit fără colecțiile de efecte inutile, dar cu comenzi manuale mai accesibile) sau un Samsung NX Mini (un aparat mirrorless conceput în special pentru selfie-uri). Dispunerea comenzilor și structura meniurilor sunt cele cu care ne-au obișnuit cei de la Nikon de cel puțin zece ani încoace, funcția tactilă ajutându-ne să nu mai trebuiască să apăsăm de câteva ori pe +  și să defilăm cu săgețile pe suprafața unei fotografii, sau pentru a trece de la o fotografie la alta. Câștigăm astfel timp și nici nu uzăm atât butoanele.

Încă un lucru la care putem folosi ecranul tactil este pentru a focaliza și declanșa în modul Live View: tot ce trebuie este să atingem ecranul în locul dorit, aparatul reglând focus-ul și declanșând de îndată ce a obținut claritatea maximă în acel punct. Nu știu câți entuziaști vor aprecia neapărat acest lucru - în fond, îți cumperi un DSLR tocmai pentru a beneficia de vizorul optic - însă acest lucru va fi cu siguranță pe placul începătorilor, sau al celora cărora le dăm aparatul pentru a ne face și nouă o poză.

De câte ori nu vi s-a întîmplat ca voi să le faceți celorlalți poze impecabile și, când într-un final ați dori să apăreți și voi într-un cadru, ați primit o poză greșit focalizată? Acum, tot ce va trebui va fi să-i spuneți amicului vostru "atinge ecranul acolo unde mă vezi", D5500-le ocupându-se mai departe de restul.

Probabil singurul lucru care m-a deranjat la noua structură a D5500-lui a fost plasarea rotiței de comandă (da, la fel ca toate aparatele din seriile D3000 și D5000, are una singură). Dacă la modelele de până acum aceasta era încastrată în panoul dorsal al aparatului, doar o mică parte fiind ieșită în exterior, pentru a putea fi acționată de utilizator, pe noul Nikon D5500 aceasta e dispusă pe latura superioară a aparatului, fiind - aș zice eu - mai predispusă la descentrare sau la smulgerea accidentală, în cazul agățării mai puternice a aparatului.

Ce m-a impresionat însă în mod plăcut a fost comportamentul aparatului în lumină slabă, granulația fiind neașteptat de redusă pentru un aparat cu senzor APS-C. Practic, un D5500 din ziua de azi poate concura cu succes un full-frame de generație mai veche, precum Nikon D700 sau Canon 5D Mark I - cu avantajul că ne cumpărăm un aparat nou-nouț, nu unul de care s-a tras (excesiv) pe la nunți și banchete de absolvire.

Grăitor în acest sens e cadrul de mai jos, realizat la ISO 5000:


(Puteți vedea imaginea la rezoluție maximă pe Flickr: https://www.flickr.com/photos/lufotocj/16334719189/sizes/o/in/photostream/)

Dacă pe suprafețele negre mai întinse e observabilă granulația, aceasta nu e deloc deranjantă și, per total, imaginea arată absolut onorabil, poate chiar mai bine decât ar fi arătat o poză realizată la ISO 1600 pe un DSLR de generație mai veche, ca Nikon D90.

Apropo de ISO 1600, la această valoare lucrurile stau cel puțin splendid: dacă privim imaginea pe un monitor de 24" fără a o mări la 100%, nu vom vedea niciun fel de granulație, aceasta apărând - într-o proporție deloc deranjantă și doar pe suprafețele colorate uniform, abia când mărim imaginea la 100%. Iar 100% pentru o imagine de 24 MPX (6000 x 4000 pixeli) înseamnă, la 300 DPI, o dimensiune a imaginii tipărite de 50,8 x 33,9 cm (mai mare decât standardul A3+ folosit în expoziții, de 40 x 35 cm):


(Puteți vedea imaginea la rezoluție maximă pe Flickr: https://www.flickr.com/photos/lufotocj/16333294808/sizes/o/in/photostream/)


Dorind să împing lucrurile înspre extrem, am crescut sensibilitatea ISO la 12800 - valoare la care deja granulația e prezentă din belșug și contrastul are de suferit... însă, dacă ne gândim bine, nu cu mulți ani în urmă acest lucru se întâmpla pe la ISO 3200, deci din acest punct de vedere nu am nimic a reproșa D5500-lui.


(Puteți vedea imaginea la rezoluție maximă pe Flickr: https://www.flickr.com/photos/lufotocj/15900826493/sizes/o/in/photostream/)

Mi-ar fi plăcut să pot testa aparatul și în exterior, la lumina zilei - în fond, e un aparat pentru amatori, nu pentru fotoreporteri... însă probabil va veni și această ocazie. Și, de îndată ce o voi avea, voi reveni și eu cu mai multe imagini și impresii .