Depozitul de Filme Cluj - nestematele din mocirlă sau o incursiune în trecutul analogic

Salvați Depozitul de Filme!... probabil v-ați întrebat ce se ascunde în spatele sloganului TIFF de anul acesta. Aceeași întrebare mi-am pus-o și eu, astfel că am pornit să fac lumină în această chestiune (sau, mai exact, să captez lumina în fotografii).

Cum se ajunge la Depozitul de Filme Cluj:

Am pornit așadar în explorare, căutând depozitul de pe strada Maiakovski (indicată de toate sursele online)... pentru a afla că, în prezent strada se numește Septimiu Mureșan, iar depozitul nu e imediat după autogară, cum e etichetat pe o fan-page de Facebook, ci la cca. 600 metri mai spre vest, pe partea dreaptă, după intersecția cu strada Trandafirilor.

Zona prezintă numeroase contraste, putând întâlni de la fabrici abandonate, ce parcă așteaptă să găzduiască scene de luptă dintr-o continuare a Highlander sau a Transportatorului, până la nou-nouțele clădiri de birouri, cu geometrii perfecte. Printre acestea, se ițește răzleț câte o casă, desprinsă și ea din alte vremuri.

După câteva minute de mers pe jos (mai multe sau mai puține, funcție de câte repere interesante găsim de fotografiat pe traseu, ajungem și la Depozitul de Filme.

O scurtă istorie a peliculei
Rola de film a fost inventată în 1881 în Statele Unite, de fermierul Peter Houston, pentru ca un an mai târziu George Eastman să înceapă producția peliculei standard, de 35 mm. La început, pelicula cinematografică era doar alb-negru, producțiile cele mai interesante fiind colorate manual, cadru cu cadru.

În 1916, odată cu lansarea filmului color, proiecțiile cinematografice căpătau o nouă dimensiune, filmele dobândind un realism fără precedent. (Și când ne gândim că în România televizoarele color au devenit accesibile publicului larg abia după revoluția din 1989...).

Și coloana sonoră a fost integrată pe pelicula cinematografică, evitându-se astfel riscul desincronizării cauzate de redarea separată a proiecției video de cea a sunetului, de pe un suport diferit (discuri de vinil sau, la începuturi, chiar o orchestră în carne și oase). Pe marginea filmului, puteau fi observate oscilațiile sonore, imprimate în formă grafică, astfel încât să poată fi citite de aparatul de proiecție.

Pelicula de celuloid a cunoscut o dominație incontestabilă până la mijlocul anilor 1990, când a început să fie treptat înlocuită de filmele în format digital: lansarea DVD-ului în 1995 și mai apoi, a formatului de înaltă definiție, Blu-Ray (dezvoltat ca prototip încă din 2000 și lansat comercial în 2006) a marcat apusul definitiv al erei filmului.

Până în 2008, 70% din cinematografe își dezafectaseră deja vechile aparate analogice de proiecție, trecând definitiv pe digital. Acest lucru poate părea surprinzător pentru adepții filmului clasic, însă nu trebuie să uităm câteva din inconvenientele majore ale peliculei cinematografice, între care greutatea și lungimea imensă a peliculei, dificultățile de manevrare și pierderea de calitate odată cu uzura de la proiecțiile repetate.

Să facem puțină aritmetică: lungimea standard a unei role de film e de 300 metri. Un cadru are dimensiunile de 24x18 mm. Cu alte cuvinte, pe o rolă încap 16666 fotograme. La o viteză de derulare de 16 cadre/sec., ajungem la o durată de 1041 secunde (puțin peste 17 minute) pentru o rolă de film. Ajungem astfel la un necesar de 10-15 role pentru a vedea de la început la sfârșit un lung-metraj hollywoodian (iar o rolă are cca. 30 cm în diametru, fiind oricum numai ușoară, nu).

Dacă la aceste progrese adăugăm și un element negativ, regresul economic al României din anii tranziției, nu trebuie să ne surprindă faptul că, în 1999, depozitul RADEF România Film era abandonat, locul căzând în paragină, iar kilometrii de peliculă ajungând să se răsfire, dezolant, prin peisajul năpădit treptat de vegetație.

La aceasta s-a adăugat vandalismul specific perioadei post-revoluționare, când tot ce nu se putea fura era distrus, astfel că (exceptând vegetația) o vizită la Depozitul de Filme din prezent îți dă senzația unei plimbări prin Bagdad, Mogadiscio, Kabul sau alte orașe devastate de războaie interminabile.

Nestematele din mocirlă

Pe de altă parte, pentru noi, fotografii, o vizită la Depzoitul de Filme Cluj poate reprezenta o ocazie excelentă de a surprinde imagini inedite, dintr-un decor postapocaliptic, în care filmul - acest veritabil obiect de cult, pentru cineaști și fotografi, deopotrivă - poate fi admirat în toată splendoarea sa.

Pot spune că am trăit senzații din cele mai amestecate călcând pe lângă panglicile kilometrice de film: pe de o parte, de milă, față de ceea ce s-a distrus și ar fi putut fi păstrat ca obiecte de colecție, pe de alta, de încântare, de fascinație de a te afla într-un loc unde pelicula de 35 mm (și, uneori, de 8 mm), e la ea acasă.

Nu pot din această perspectivă decât să salut inițiativa organizatorilor TIFF de a iniția o strângere de fonduri pentru reabilitarea Depozitului de Filme, care ar putea deveni un splendid muzeu al cinematografiei... în fond, exponatele sunt deja la ele acasă.

În continuare, puteți vedea câteva fotografii realizate în timpul vizitei mele la Depozitul de Filme Cluj:


Deși clădirea din imagine e retrasă cu cca. 10-15 metri față de aliniamentul străzii, nu aveți cum să o ratați, în dreptul ei fiind montat un indicator, de către organizatorii TIFF.


Filmele șerpuiesc ca niște liane din celuloid pe întreg cuprinsul curții.


Cărarea principală e marcată de role de film, ce te ghidează ca firul Ariadnei spre magazia din spate.


Parcă doar luptătorii feroce din filmele de acțiune mai lipsesc...


În pofida condițiilor inadecvate, multe role de film s-au păstrat încă destul de bine...


...uneori îndeajuns de bine pentru a vedea despre ce era vorba pe rola respectivă .