Semnătura Nume Prenume Photography - între sublim, ridicol și... obișnuit

"De la sublim la ridicol nu e decât un pas" - cuvintele lui Napoleon, rostite după înfrângerea din Rusia (1812), descriu cât se poate de exact și o situație frecventă în fotografia românească, unde tot mai mulți începători, care și-au achiziționat primul DSLR, își afișează pe imagini semnături care de care mai mari și mai colorate, de forma Ionel Ionelescu Photography (obligatoriu PHOTOGRAPHY, în limba engleză).

Nu doresc sub nicio formă să fiu ironic cu cei aflați la început de drum, întrucât nu ne-am născut toți absolvenți ai UAD-ului sau ale seminariilor National Geographic Traveler... iar dacă un maestru de talia lui Henri Cartier-Bresson sau Philippe Halsman se naște la câteva generații, cu toții putem să ne perfecționăm stilul și abilitățile fotografice prin exercițiu și studiu (incluzând participarea la cursuri și workshop-uri, cititul de cărți, reviste, site-uri, interacțiunea pe forumuri, dar și mersul la cât mai multe expoziții și vizionarea unor fotografii ce au trecut de filtrul critic al unui juriu).

Consider a fi o nedreptate și ironizarea celor care ar dori să profeseze, dar tot ce și-au permis este un DSLR entry-level. Aceștia sunt primii luați peste picior de fotografii consacrați, care uită însă că îți permiți un full-frame și obiective de 25.000 lei abia după câțiva ani, în care ai avut succes pe piață. Iar dacă pentru reportaje jurnalistice și fotografia de sport un full-frame cu obiective de top reprezintă un must-have, în fotografia artistică și de produs e surprinzător ce rezultate pot obține unii echipați cu un DSLR ieftin și vechi, dar înzestrați cu talent, răbdare și inventivitate.

Există totuși un element de ridicol al situației, pe care în mod corect l-au semnalat fotografii cu experiență: există numeroși începători care își închipuie că o semnătură mare și colorată, de forma Prenume Nume Photography, un grip la aparat și o curea inscripționată D700/D800E îți asigură succesul, pe considerentul că "clienții oricum nu fac diferența".

Personal, nu mă raliez niciuneia din tabere - nici a celor care consideră că doar un fotograf experimentat, cu dotări de top, ar trebui să presteze servicii contra cost - deoarece aceștia se adresează clienților cu posibilități financiare peste medie - dar nici celor care sunt dispuși să fotografieze o nuntă pe 100 lei și trash-the-dress contra unui pachet de țigări (ca să citez o ironie din discuția unor fotografi).

De unde însă expresia Prenume Nume Photography?

Nu, nu e un titlu de distincție ce se atribuie "celor mari din străinătate", cum îmi reproșa un fotograf căruia îi semnalam că are poze infinit mai bune decât ar sugera-o numele de forma aceasta, pe care o adoptă mai nou toți puștanii care merg să facă un ban la majorate - și pe care un reputat fotograf clujean îi caracteriza cu expresia Bulă Photography.

E pur și simplu... o convenție impusă de lege.

Dacă în România, la acreditarea ca persoană fizică autorizată (condiție obligatorie pentru a putea presta o activitate comercială de unul singur, fără a deschide o firmă), trebuie solicitată o denumire de tipul Bulescu Bulă, PFA, sau Bulescu B. PFA, și în sistemul legislativ american se întâmplă ceva asemănător, la înregistrarea ca sole proprietor business (acesta e termenul legal, freelancer e doar informal folosit).

O afacere de tipul sole proprietor se înregistrează la U.S. Small Business Administration și va trebui să includă numele proprietarului și domeniul în care acesta activează. În cazul în care profesionistul își dorește un alt nume, va trebui să solicite un "fictional name" și să și-l înregistreze separat, ca marcă, formalitate care nu mai e necesară dacă își folosește propriul nume. De aici atât de uzitatul John Doe Photography   .

În prezent e clară dominația limbii engleze, în aproape toate domeniile care au traversat o modernizare rapidă: indiferent că e vorba de informatică (tot mai des referită ca IT), științe economice (marketing, business), resurse umane (HR)... până și aprovizionarea restaurantelor și hotelurilor a ajuns să fie desemnată cu un acronim englez, HORECA.

Pe de altă parte, dacă stăm să ne gândim bine, engleza e abia a treia cea mai vorbită limbă din lume. Pe locul doi e tot o limbă europeană, spaniola, iar prima poziție e adjudecată de limba chineză literară (cunoscută și ca dialectul mandarin). Este deci probabil că dominația limbii engleze ca mijloc internațional de comunicare să intre într-un (lent) declin, astfel ca, peste câteva zeci de ani una, sau ambele din cele mai vorbite limbi pe glob să fie recunoscute și ca mijloace internaționale de comunicare în afaceri sau turism.

Am decis așadar să experimentez cum ar suna o formă de tipul "Lucian Photography" în chineză (nu intenționez sub nicio formă să-mi semnez pozele ca toată lumea, doar că, înscris la un curs de chineză fiind, am considerat oportun să mai exersez).

Scrierea chineză se caracterizează prin utilizarea ideogramelor, mai degrabă decât a unui alfabet în sensul occidental al termenului. Ideogramele reprezintă silabe sau cuvinte întregi, astfel că devine imposibilă transcrierea perfectă a numelor proprii din alte limbi; ele vor trebui aproximate prin foneme existente în limba chineză.

Astfel, numele "Lucian" s-ar aproxima ca "Liu Chen" (Liu Ciăn), iar "fotografie" se traduce ca "sheying" (șă in). De remarcat că transcrierea în alfabet latin a ideogramelor chinezești, cunoscută ca Pinyin, se bazează pe fonetica engleză. Astfel, numeroase cuvinte ar părea ciudate pentru cititorii vorbitori de limbă română, dacă nu țin cont și de acest aspect. În schimb, în anii 1960-70, când România întreținea relații mai strânse cu China, se folosea în țara noastră o transcriere după fonetica limbii române, pe care am considerat oportun să v-o prezint, pentru a vă face o imagine despre cum ar suna exact cuvintele chinezești.

Puteți vedea mai jos cuvintele Liu Chen sheying, scrise cu ideograme chinezești:



Recunosc că nu sunt cel mai talentat caligraf, însă am preferat să vă ofer o mostră din propria scriere, decât pur și simplu să folosesc font-urile SimSun și convertorul integrat în Windows (care se bazează, în fond, tot pe transcrierea cuvintelor, din Pinyin în caractere chinezești). De asemenea, am optat pentru dispunerea cuvintelor în forma tradițională (câte o silabă pe un rând, plasate pe verticală); în prezent, au adoptat și chinezii pe scară largă scrierea pe orizontală de la stânga la dreapta, doar cupletele tradiționale (scrieri cu caracter decorativ) mai păstrând dispunerea pe verticală.

În orice caz, caracterele chinezești au ceva aparte, care face ca până și o exprimare banală, de tipul X-ulescu Photography, să capete un aspect mai interesant (cel puțin până ce nu va deveni și aceasta un fenomen de masă) .

În ultima vreme, fotografii mai mult sau mai puțin "profesioniști" se întrec în a-și pune semnături cât mai mari și cât mai colorate pe pozele lor, bănuiesc că în speranța de a-și face reclamă, făcând ca pozele lor să sară mai tare în ochiul privitorului.

De sărit, sar în ochi, nu zic, dar ca pietrișul, lăsându-te chior... oi fi exagerând eu acum, dar senzația când vezi o semnătură maaaare și colorată (poate chiar pe o fotografie alb-negru), mai mult strică decât ajută.

Știu, veți spune că trebuie să vă apărați creațiile, că se fură poze. Și de furat se fură, de alți "profesioniști" care cre(d)că orice se poate download-a de pe net se poate și publica sub numele tău. Dar asta nu înseamnă zor nevoie că trebuie să-ți pui o semnătură kilometrică, atât de mare și de stridentă încât să nu se mai uite lumea la poză.

Poate singura scuză o au fotografii de majorate și NBC-uri ieftine, care vor să le dea toată lumea Like & Share, de cât mai multe și mai multe ori, poate-poate-or mai prinde așa încă 2-3 ocazii unde să scoată oamenilor ochii că le-au dat 4000 de cadre, din care 3900 95% la fel cu celelalte 100.

Dar și atunci, dacă singurul lucru pe care îl ține minte omul din poza ta e semnătura, atunci e jale mare...

Uitam... pozulica de mai sus mi-a fost inspirată de una oarecum pe aceeași temă, a lui X-ulescu Photography, care critica photoshop-area super-mega-în exces pe care se încăpțânează unii să o aplice pozelor lor... în rest, ideea rămâne: degeaba te promovezi prin orice sculă (pardon, instrument ) ți-ar trece prin cap, dacă rezultatul e prost, nu vei scoate o capodoperă mai mare decât hainele împăratului din poveste.

Dar... noroc că putem să ne cumpărăm cu toții aparate, oricât de bine am ști să le folosim. Și dacă tot sunt la ofertă, mai avem cu ce învăța și să facem poze bune!  

Încă una, și mai tare! Site-ul de știri la caterincă Times New Roman vine să pună punctul pe i (sau capacul pe obiectiv ). Țineți-vă bine: pe Facebook-ul românesc, cel mai răspândit nume după Ion și Maria e... PHOTOGRAPHY!

Gigel Photography, Ionel Ionelule Photography, Bătut-În-Cap Photography, pe toți îi putem găsi cu pozografie de mare artă, cu pitzipoance de cartier pe post de modele de înaltă clasă, cu încheieturile tăiate pe unde... îl taie capul pe marele artist, cu o lumină oricum numai potrivită pentru subiectul pozat (nu pot spune fotografiat), nu :p.

Dar bine zic Times New Romanii, decât să-nvețe o meserie care ar putea fi folositoare, românașii noștri se lansează în Photography, ciopor-ciopor, în numere atât de mari de ajung să fie mai mulți Photography pe Feisbuc decât nunți într-un an.

Acum serios, la câți Photography găsești pe toate gardurile, nu știu dacă ajung să mai și câștige ceva, sau oricum nu cât să-și scoată banii dați pe aparate (sau pardon, dacă toți vin cu 40D-uri sau D3100-uri, din 3 nunți tot își scot "investiția"). Dar de fapt, de ce mă leg eu de aparat, doar deja se știe că a existat un oligo care și-a tras 5D Mark III ca la sfărșitul unei nunți să se trezească cum că nu avea card de memorie în aparat și a tras câteva mii de cadre de-am boulea (încă un ).

Morala: photography să fii, noroc la clienți să ai .