Roșia Montană, acest etern măr (aurit) al discordiei

Este binecunoscut faptul că romanii au insistat să cucerească Dacia, un teritoriu situat la nord de aliniamentul mult mai ușor de apărat al Dunării, datorită bogatelor zăcăminte de aur și sare ce se găseau în regiune - iar una din cele mai importante concentrări miniere ale Daciei era cea din zona Munților Apuseni.

Atestată documentar în anul 131 D.Hr. sub numele latin de Alburnus Major, Roșia Montană a adăpostit - și încă adăpostește - cantități însemnate de aur, relativ ușor de exploatat. Nu trebuie să ne surprindă toponimia germană a localității, stăpânirea austriacă (instituită în 1699, prin tratatul de la Karlowitz) atribuind Roșiei Montane numele extrem de sugestiv de Goldbach (Pârâul cu aur).

Începând cu anul 1997, a fost înființată Roșia Montană Gold Corporation, un consorțiu româno-canadian (participație 19-81%), dedicat valorificării aurului prezent în subsolul Roșiei Montane; doi ani mai târziu RMGC, va concesiona exploatarea minieră din regiune. Compania estimează potențialul de extracție este de cca. 215 milioane tone minereu, din care se pot obține cca. 245 tone aur, într-o perioadă de 16 ani. (Prin comparație, romanii au extras mai puțin de două tone, pe parcursul a mai bine de 30 de ani).

De aici și numeroasele controverse privind proiectul, care au rezultat în întârzierea cu ani buni a începerii exploatării, organizațiile ecologiste - în frunte cu Asociația Aurarilor Alburnus Maior, înființată în 1999 - contestând vehement proiectul, ce ar urma să transforme radical peisajul Roșiei Montane. După cum se observă din cifrele avansate de însăși RMGC, dacă efectuăm un calcul simplu putem concluziona că este necesară prelucrarea a cca. 877.500 tone de minereu pentru extragerea unei singure tone de aur. Acest lucru ar presupune literalmente mutarea munților, întreg pitorescul localității ce găzduiește an de an festivalul în aer liber Fân Fest urmând a dispărea.

Însă dincolo de aceasta, riscul major asupra care atrag atenția cei de la Alburnus Maior - inițiatorii proiectului (arhi)cunoscut drept Salvați Roșia Montană este cel al deversărilor accidentale de cianuri, compuși extrem de toxici ce ar urma să fie utilizați la spălarea minereului, pentru separarea aurului. Totuși, nu putem ignora nici faptul că metoda este folosită cu succes în Noua Zeelandă și Indonezia - țări cu un potențial minier mult mai însemnat decât al României - astfel că dezbaterea privind oportunitatea exploatării aurului de la Roșia Montană poate continua practic la nesfârșit.

Nu doresc prin prezentul articol nici să susțin, nici să condamn vreuna din părțile implicate în eterna controversă. Pe de o parte, ecologiștii au argumentele lor pertinente, pe de alta, în 2009, când am vizitat Roșia Montană, ghidul Muzeului Mineritului - organizat în galeriile romane din Roșia Montană, despre care există o propunere pentru a fi incluse în patrimoniul UNESCO World Heritage - deplângea șomajul extrem de ridicat dintr-o regiune în care timp de generații localnicii au lucrat aproape exclusiv în minerit și care altfel nu își poate găsi un rost în viață, agroturismul dezvoltându-se mult prea lent.

Mai jos, puteți vedea banner-ul campaniei Roșia Montană sit protejat UNESCO:


Dincolo de aceasta, e sigur că protestele ecologiștilor animă peisajul, nu doar în Roșia Montană, ci pe întreg cuprinsul țării, de cel puțin câteva ori pe an. Și mai interesant este că acțiunile protestatarilor se diversifică și câștigă în originalitate: astfel, pe 7 august 2013, un grup de voluntari entuziaști porneau în marșul sugestiv intitulat Pas cu pas salvăm Roșia Montană porneau pe jos de la Cluj-Napoca, pentru a parcurge cei 137 km ce-i separau de localitatea omonimă, în 7 zile.

Ce m-a surprins însă este faptul că temerarii drumeți au pornit destul de târziu la drum: i-am întâlnit în timp ce mergeam în sens opus cu ei, în Piața Ștefan cel Mare din Cluj, la orele 9:32... dacă la ora aceea erau încă în orașul de pornire, presupun că avea să le fie destul de dificil a parcurge drumul sub dogoarea amiezii. Personal, dacă era să organizez eu traseul, aș fi pornit pe la 7, iar când soarele e cel mai sus pe boltă, aș fi luat o pauză (mă rog, poate privesc lucrurile prea mult din perspectiva fotografului și a momentelor când e bine și cănd nu e bine să faci poze - aspecte pe care le-am detaliat în cursul foto).



Totuși, pare-se că marșul, deși a fost dus la bun sfârșit, nu a avut succesul scontat, fiind ignorat de decidenții politici, care au continuat demersurile în favoarea începerii exploatării. Pe cale de consecință, ecologiștii au decis organizarea unor proteste mai de amploare, pe data de 1 septembrie 2013, în mai multe orașe din țară.

Fiind ieșit în oraș duminică după-masa și având aparatul la mine, nu am putut să nu trag câteva cadre înfățișând protestele din Cluj-Napoca. Cum intenționam să fac poze mai degrabă într-un interior întunecos decât să prind cadre largi înfățișând mase de oameni, aveam pe aparat obiectivul Nikon 35 mm f/1,8.

Totuși, nu aș putea spune că unghiul său de cuprindere mai limitat ar fi fost un dezavantaj... din contră, datorită faptului că acesta e scurt și ușor, am putut trage câteva cadre cu aparatul ridicat deasupra capului, fiind astfel deasupra mulțimii și păstrând totodată o încadrare naturală a scenei.

Pornind, de la ce am văzut și de la cadrele trase, mai pot face o estimare: în fiecare din imaginile mele pot fi numărate cca. 75 persoane și un maxim de alte 30 există, dar nu pot fi văzute direct, din cauza celor din prim-plan. Întregul convoi de protestatari putea fi cuprins în 5 sau 6 cadre, de unde deduc că erau prezente undeva la 5-600 persoane - unii protestatari, mulți alții curioși ieșiți la o plimbare de duminică - mai ales că în Piața Unirii era amenajată o îmbietoare terasă în aer liber.

Mai jos, puteți vedea imagini înfățișând pâlcul de protestatari din Piața Unirii, îndreptându-se spre bd. Eroilor:





Am mai spus-o, nu doresc să susțin niciuna din pozițiile partizane implicate în această dispută ce trenează deja de aproape un deceniu și jumătate.

Ce este însă sigur este că în 2009, când am vizitat Roșia montană, am văzut niște locuri de o frumusețe aparte, care transpare chiar din imagini realizate nu cu un aparat foto profesional, ci cu smartphone-ul Nokia: