Metoda Brenizer - fotografierea subiectelor centrale cu fundal puternic defocalizat prin juxatapuneri de cadre

A devenit aproape un standard în fotografie a prezenta un subiect principal clar, înconjurat de un fundal cât mai puternic defocalizat: indiferent că e vorba de portrete, animale, monumente sau detalii macro, cu cât vom reuși mai bine să separăm subiectul nostru de fundal, cu atât mai apreciată (tehnic) va fi fotografia.

Defocalizarea se obține cu ajutorul unei combinații dintre o focală cât mai lungă și diafragma obiectivului deschisă la maximum. Problema este că, de multe ori nu putem sta suficient de departe de subiect pentru a-l cuprinde dintr-un singur cadru cu fundal frumos defocalizat cu ajutorul teleobiectivului, din cauza unghiului de cuprindere limitat al acestuia. Iar dacă am folosi un superangular, câmpul de profunzime s-ar extinde mult în spatele subiectului, pierzându-se efectul de defocalizare selectivă (bokeh) urmărit.

(Pentru detalii privind diversele tipuri de obiective, puteți consulta secțiunea dedicată din cursul foto).

Soluția este să ne compunem fotografia ca un colaj similar unei panorame, folosind metoda Brenizer (elaborată în anul 2008 și numită astfel după "părintele" ei, fotograful newyorkez Ryan Brenizer). Aceasta are ca scop obținerea unei panorame cu bokeh (sau, pe scurt, bokehrama), prezentând un subiect central clar, înconjurat de un bokeh cât mai artistic.

În acest scop, va trebui să folosim un obiectiv cu o focală medie-lungă și o diafragmă cât mai deschisă, fotografiind exclusiv în modul manual, pentru a păstra unitatea compoziției și a focalizării (eu am folosit vechiul meu Revuenon 135 mm f/2,8 pe montură M42). Vom expune pentru a reda corect subiectul dorit și vom face clarul pe porțiunea cea mai importantă a sa (ochii, în cazul unui portret).

Apoi, realizăm mai multe cadre, care să acopere porțiuni ale subiectului, de sus până jos, având grijă, precum în cazul panoramelor, să existe o porțiune de suprapunere între oricare două cadre consecutive.

După ce am terminat cu subiectul, vom trage câte o coloană de cadre în stânga și în dreapta sa, având grijă ca lateralele adiacente subiectului să includă câte puțin din acesta (ca repere pentru programul de asamblare a panoramei). Este important ca, în tot acest răstimp, să NU alterăm cu nimic focalizarea, în caz contrar imaginea finală devenind imposibil de compus.

Eventual, mai extindem cadrul cu câte încă o coloană, având însă grijă să nu ne apară spații neacoperite deasupra și dedesubtul subiectului, sau în colțurile "peretelui" nostru tapetat cu cadre fotografice.

Încărcăm imaginile într-un program de asamblare a panoramelor (eu am folosit Photoshop Elements 9) și demarăm procesul de asamblare. Dacă am expus corect și am folosit balansul de alb dorit, putem folosi fișierele JPEG, economisind timp și RAM la procesare. Peste câteva minute, revenim pentru a contempla cadrul și eventual pentru a-l îndrepta/face un ușor crop.

După cum se vede în exemplul următor, înfățișând statuia lui Liviu Rebreanu din Parcul Central (Cluj-Napoca), dacă am fotografia la focala de 135 mm de la distanța minimă la care subiectul ar încăpea în cadru, pentru a defocaliza cât mai puternic fundalul, ar trebui să ne limităm la bust, renunțând la soclu și lăsând relativ puțin spațiu pe părțile laterale:



Folosind metoda Brenizer, putem fotografia din exact același punct, păstrând același efect de defocalizare specific diafragmei deschise de f/2,8 la focala de 135 mm, doar că extinzându-l pe o suprafață mult mai mare:


(În fapt, ceea ce vedeți mai sus este un colaj panoramic asamblat din 26 imagini componente).

Am descoperit că asamblarea unor astfel de colaje panoramice nu este utilă doar pentru a defocaliza fundalul, ci și pentru a crește rezoluția imaginii finale, dacă avem nevoie de tipărituri la mari dimensiuni. Astfel, dacă ne apropiem câțiva pași de subiect și începem a-l fotografia pe secțiuni, asamblând apoi cadrele rezultate, vom obține o imagine mult mai mare a aceluiași reper.

După cum se vede în cele două fotografii prezentate comparativ, dacă prima, realizată dintr-un cadru unic, are 3072 x 4608 pixeli (rezultând o imagine tipăribilă de 26,01 x 39,01 cm la 300 DPI), colajul nostru din 33 cadre ajunge la 7340 x 13551 pixeli (62,15 x 114,73 cm la 300 DPI), putând fi așadar tipărită ca poster, fără nicio pierdere de calitate în urma scalării:


Evident, e mai mult de lucru decât dacă am trage un singur cadru... efectul obținut merită însă osteneala, mai ales că nu avem nevoie de investiții majore pentru a-l obține. Dat fiind că oricum vom lucra exclusiv în modul manual, nu avem nevoie să ne vindem cămătarilor pentru un 70-200 f/2,8... un vechi (și ieftin) obiectiv pe montură M42, precum Revuenon-ul meu (sau Soligor, Weltblick, Flektogon, Helios etc.) își va face treaba mai mult decât onorabil.

Am văzut în articolele precedente modul în care putem asambla gigapanorame ale unor monumente, sau ale reperelor de arhitectură, obținând, pe de o parte, un unghi de cuprindere mai amplu decât ne-ar permite-o distanța focală a obiectivului folosit și, pe de alta, o separație mai puternică de fundal decât dacă am folosi un superangular (cunoscute pentru câmpul extins de profunzime oferit și, implicit, capabile de o separație mai redusă).

Inevitabil, e mai ușor a experimenta pe subiecte statice și, în plus, obținem imagini cu o rezoluție mai mare decât dacă am trage un singur cadru... pe de altă parte, să nu uităm că Ryan Brenizer e un renumit fotograf de nuntă și că și-a perfecționat metoda tocmai pentru a oferi mirilor portrete inconfundabile, în care ei sunt - la propriu - în centrul atenției. Chipurile lor vor fi clare, redate impecabil, iar în rest, vor fi înconjurați de un fundal difuz, cu un bokeh frumos și culori pastelate.

Pentru a obține acest efect, vom proceda în mod oarecum similar cu cel în care am realizat panoramele cu bokeh precedente: vom trage o succesiune de cadre, acoperind întreaga suprafață dorită, având grijă să lăsăm câte o margine de îmbinare (și, pentru siguranță, câte un rând suplimentar de cadre pe laterale, deasupra și dedesubt, din care să putem, la nevoie, face crop).

În cazul particular al portretelor, dificultatea cea mai mare constă în a ține subiecții nemișcați atât de mult timp, până ce noi reușim să fotografiem 15-20, sau chiar 40 cadre. Pentru a nu greși - și pentru a ne asigura că avem cadrele cele mai importante, înfățișând chipurile personajelor - vom începe cu acestea, abia apoi trăgând seriile de cadre compunând corpurile lor și fundalul.

Astfel, chiar dacă personajele noastre își vor schimba ușor mimica, acest lucru nu mai e o problemă, singura condiție pentru reușita panoramei cu bokeh fiind ca ele să nu-și schimbe vizibil poziția. Iar dacă, după aplicarea funcției Photomerge Panorama, constatăm că au clipit, sau au altă expresie decât cea din primul cadru, vom readuce stratul corespunzător în prim-plan, acoperind expresia nefavorabilă cu ajutorul măștilor de selecție.

Puteți vedea mai jos două portrete asamblate prin metoda Brenizer, înfățișând fiecare câte un cuplu. Primul a fost realizat din 38 cadre, trase la focala de 135 mm, f/3,5 (rezultând o fotografie cu rezoluția de 7004x13804 pixeli - adică 96 MPx), iar al doilea, din 15 cadre la 50 mm, f/3,2 (fotografia finală având rezoluția de 10436x7240 pixeli, adică 75 MPx).





Dincolo de cifre, ca să vă faceți o imagine concretă cu privire la ordinul de mărime al gigapanoramelor tip Brenizer, am inclus și câte un cadru component al seriilor ce au fost asamblate:





După cum observați, asamblarea imaginii din bucăți ar fi fost singura soluție pentru realizarea acestor fotografii, la focala dată și păstrând o distanță cât mai redusă față de subiect.

Revin cu o nouă aplicație a metodei Brenizer, pe care am descoperit-o dorind să fotografiez cerul la apus, fără a avea un obiectiv ultra-wide la îndemână: realizarea de fotografii pseudo-fisheye, la focala relativ lungă (pentru acest scop), de 18 mm, cu cel mai banal obiectiv cu putință, cel de kit, 18-55 mm f/3,5-5,6.

Am tras 13 cadre, în succesiune rapidă, pentru a evita ca norii să-și schimbe poziția și să facă astfel imposibilă asamblarea panoramei. În primă fază, am tras o serie cuprinzând linia orizontului în treimea inferioară a cadrului, după care am procedat la completarea scenei cu alte două rânduri de imagini deasupra și unul dedesubt.

În astfel de situații, este bine să vă compuneți o hartă mentală a scenei, astfel încât să țineți minte în permanență ce ați fotografiat deja și ce mai aveți de "tras în chip", astfel încât să evitați apariția unor goluri în imaginea finală (dacă omiteți câte un colțișor, sau o zonă de margine, colorată uniform, nu e atât de grav, o puteți corecta cu Clone Tool sau Content-Aware Fill; dacă în schimb, ați omis/ratat un cadru din interiorul imaginii finale, va fi aproape imposibil să o mai refaceți, iar întregul efort va fi în van).

Puteți vedea mai jos o fotografie înfățișând un apus de soare dintr-o zi înnorată, din cartierul clujean Andrei Mureșanu:



Nu am folosit un fisheye, ci obiectivul kit, efectul de boltire obținându-se ca urmare a rotirii axei aparatului în timpul fotografierii întregii serii de cadre. Pentru a nu risca erori determinate de lipsa de memorie RAM, am folosit pentru asamblare fișierele JPEG, ajustând ulterior minimal saturația în zona soarelui și aplicând un efect Burn în zonele periferice de pe suprafața de pământ, pentru a masca detaliile care doar ar fi supraîncărcat scena.

Rezoluția imaginii finale este de 6089x3680 pixeli (22,4 MPx). Observăm că, de data aceasta nu am obținut o fotografie cu o rezoluție finală atât de mare, parțial datorită numărului ceva mai mic de cadre componente, dar și ca urmare a faptului că, fotografiind nori, pe care e mai dificil a-ți lua puncte de reper, am preferat să păstrez o marjă mai mare de eroare a îmbinărilor, zonele de suprapunere din fiecare cadru fiind mai ample ca de obicei.

Focala de 18 mm folosită în exemplul anterior, concomitent cu realizarea unei serii ample de cadre, ca și unghiul aparatului, ușor îndreptat în sus, a dus la ușoara deformare a scenei, ce pare fotografiată cu un obiectiv fisheye - deși nu a fost cazul, eu folosind comunul obiectiv kit 18-55 mm.

Vremea schimbătoare de primăvară ne-a mai adus o zi cu nori superbi, chiar la o oră mai potrivită, la care am putut folosi din plin lumina soarelui. Întrucât acesta bătea ușor din lateral, chiar am decis să amplific albastrul cerului și albul norilor și să fotografiez scena prin filtrul de polarizare...

Singura problemă era că unghiul de cuprindere al niciunuia din obiectivele mele nu ar fi fost suficient pentru a surprinde întregul spectacol al norilor pufoși, cu un aspect ce amintea de vata de zahăr, presărați pe o mare parte a întinderii cerului... așa că tot realizarea unei gigapanorame era soluția cea mai la îndemână.

De data aceasta, am optat pentru obiectivul Nikon de 35 mm, f/1,8, ce oferă o perspectivă mai naturală, cu proporții mai apropiate de modul în care le vedem cu ochiul liber (cu prețul unui unghi de cuprindere mai limitat, desigur). Pentru a compensa unghiul de cuprindere mai limitat, am tras o serie chiar mai amplă de cadre, 30 la număr.

Apoi, am procedat la asamblarea lor folosind modulul Photomerge Panorama din Photoshop Elements, rezultatul putând fi văzut mai jos:



(Clic pe imagine, pentru a o vedea la rezoluția maximă, pe server-ele Panoramio)

De remarcat că, spre deosebire de panoramele clasice, ce au ca scop acoperirea unei porțiuni orizontale cât mai mari din peisajul aflat în fața noastră, în cazul acestui gen de imagini a trebuit să trag mai multe rânduri de cadre (două pentru nori, unul pentru sol). E necesară o maximă atenție pentru a nu omite vreun cadru, care ar ruina întreaga serie (scena ar fi fost chiar mai lungă în partea dreaptă, dacă nu era nevoie să fac un crop, ca urmare a unui astfel de "ciob" lipsă).

Probabil că pare ciudat a trage 30 cadre pentru realizarea unei singure fotografii finale... pe de altă parte, dacă ne gândim că alteori facem câteva sute de poze, din care ajungem să păstrăm câte două-trei (sau, mai rău, doar două-trei ar merita păstrate, dar nu ne mai mobilizăm să facem ordine printre ele din cauză că avem prea multe poze), aș spune că rezultatul final merită efortul - poate chiar mai mult decât atunci când aplicăm (i)logica "spray and pray" (voi reveni despre acest concept într-un articol viitor).