Filmul Svema 64. Comori din casa bunicii sau ce putem obține dacă developăm un film expirat de 23 de ani

Producătorii de filme garantează de regulă o perioadă determinată, de 2-3 ani, în care un film își păstrează proprietățile fotosensibile. După acest interval, în cazul filmelor color, vom obține poze cu un colorit diferit de cel la care ne-am aștepta, iar în cazul celor alb-negru, granulația va fi mai puternic vizibilă în imaginile noastre.

Dacă folosim un film expirat de cel mult 3-4 ani, lucrurile nu sunt prea grave; din contră, vom putea să ne bucurăm de efectul vintage generat de tonurile de culoare ușor estompate și/sau de granulația care ne va sugera o vechime mai mare a pozelor realizate decât în realitate, trimițându-ne, în amintire, la fotografiile dintr-o epocă în care filmele erau departe de a atinge calitatea din ultimii ani. Astfel, adepții lomografiei se vor bucura cu siguranță să găsească un astfel de film - iar cei mai îndrăzneți își vor lăsa chiar filme la expirat.

Lucrurile devin însă mai interesante când folosim un film chiar mai vechi, trecut de 23 de ani. Vara aceasta, când a trebuit să schimb un bec în cămara bunicii mele, am dat peste un film Svema 64, datat noiembrie 1990. Puteți vedea cutia acestuia mai jos... dacă cumva mai descoperiți și voi astfel de comori "antice", să le știți prețui :



Am fost instinctiv atras să văd cum se comportă un film atât de vechi, astfel că l-am încărcat în Zorki-ul pe care îl am de la bunicul meu, probabil cel mai potrivit aparat pentru o experiență vintage autentică.

Puteți vedea mai jos o selecție a celor mai reușite imagini din totalul de 27 cadre vizibile corect de pe filmul Svema 64:




De remarcat că domnișoara din imaginea de mai sus este cu mai bine de trei ani mai tânără decât filmul pe care a fost fotografiată.






Pe un film atât de vechi, e inevitabil să apară unele "răni" ale trecerii timpului... totuși, dacă ele ar fi intolerabile în cazul unor fotografii comerciale, în cazul lomografiei ele doar amplifică senzațiile trăite.


Contrastul este și el mai slab decât în cazul filmelor aflate în termenul de valabilitate, negrul pur fiind obținut exact unde nu l-am dori, în "puricii" determinați de granulația rugoasă (și încă vorbim de un film ce ar fi trebuit să aibă o textură foarte fină, la ISO 64 (19 DIN) - când era nou, desigur).





Benzile perforate au apărut fie la developarea manuală, fie când am extras filmul (întrucât banda adezivă cu care acesta era fixat de axul din casetă s-a dezlipit după atâția ani în care lipiciul s-a uscat, a trebuit să deschid aparatul pentru a extrage filmul. Întrucât nu eram sigur ce se întâmplase, am folosit o slabă lumină roșie ca să văd ce fac când am deschis aparatul în întuneric, care e posibil să fi expus minimal filmul. Efectul e însă destul de interesant.



Așadar, eu unul sunt încântat de această relicvă a trecutului ce mi-a ieșit în cale și mă bucur cu atât mai mult cu cât am putut-o valorifica la justul ei potențial.